Sau unde poate duce paranoia gripei porcine

Isus n-a fortat pe nimeni, n-a impins, batut, santajat sau manipulat sa creada. Nici macar n-a facut o oferta pe care nu o poti refuza. El a avut rabdare. Nu s-a uitat la cantitate, la numere, cifre, statistici. El a avut ceea ce ne lipseste noua – maturitatea sa nu abordeze credinta ca pe ceva ce ai sau nu ai, ci ceva ce se dezvolta pe intreaga perioada a vietii, de la ceva mic la ceva urias, de la suprafata spre adancimi, pe masura ce relatia noastra cu Dumnezeu se dezvolta. In cuvintele lui Robert Davidson, “Credinta nu depinde daca ne prindem de Dumnezeu, ci daca se poate prinde El de noi.”

Isus a oferit celor ce aveau dubii ceva in ce sa creada, mai bine zis cineva in care sa se increada. Isus n-a asteptat ca tatal copilului demonizat sa creada in El 100% pentru a-i vindeca fiul. Nici macar 99%. Nici pe Toma nu l-a mustrat pentru necredinta lui, ci l-a invitat sa experimenteze, sa se convinga, exact asa cum decisese si spusese el. Invitatia de a crede vine doar dupa ce i-a oferit experienta, nu inainte. Rezultatul: Toma exprima o credinta pe care nici unul din ceilalti ucenici nu o exprimasera. Nici macar Petru. Pentru Toma, Isus era “Domnul meu si Dumnezeul meu.”

Isus invita, dar niciodata nu ne obliga sa credem. De ce suntem oare tentati sa judecam pe celalalt in functie de declaratia de (ne)credinta? Nu ar fi mai potrivit sa cream spatiul si timpul necesar cresterii si dezvoltarii credintei cat un “bob de mustar?” Intrebarile si indoielile nu pun in pericol credinta adevarata. Credinta nu inseamna certitudine. Credinta si indoiala nu sunt exclusive. In cuvintele lui Paul Tillich “Indoiala nu este opusul credintei, ci este parte din ea.” Acolo unde este certitudine absoluta nu este loc pentru credinta.

Sa ai ucenici ca ai lui Isus este o adevarata pacoste. Evangheliile ne prezinta oameni care fac gresala dupa gresala, trecand din extrema credintei in extrema indoielii paralizante, din extrema adevarurilor profunde in extrema detaliilor superficiale. Insa Isus i-a lasat sa oscileze, fara sa le pretinda certitudine absoluta sau ortodoxie doctrinara. A lucrat cu ei cu rabdare, cu gingasie, ascultandu-le indoielile si intrebarile stupide, asemenea unui antrenor sau mentor ghidandu-i printre ispite, temeri, neintelegeri spre o zona de siguranta.

Interesant este faptul ca Isus nu ne invita la si nu ne ofera certitudine. El ne invita sa avem credinta. Este o mica diferenta. El a acceptat ca cei mai apropiati si cei mai loiali urmasi, viitorii lideri ai bisericii sa aiba dubii, intrebari, incertitudini. In loc sa adopte o politica de toleranta zero, el i-a incurajat sa exploreze si sa-si analizeze indoielile pentru a-si putea mari credinta.

Isus nu a venit pentru a crea superoameni, ci pentru a-i ajuta pe oameni sa fie cu adevarat oameni. Mesajul lui ne ajuta sa facem fata vietii, sa stim cum sa procedam sub stress, cu vinovatia, cu esecul, cu durerea, cu sperantele si cu visurile. El nu a promis ca ne va indeparta toate problemele ca prin minune. El a promis ca va fi cu noi in durere, nu ca va indeparta durerea; va merge cu noi prin valea umbrei mortii, dar nu ne va scuti de ea. Psalmii sunt o dovada clara (mai ales Ps 22 mesianic). Iar Pavel scria in Romani 8:35-39 ca nimeni nu ne poate desparti de Hristos, dar ca vom trece prin incercari, persecutie, foamete, pericole, si chiar moarte impreuna cu el.

O evanghelie onesta nu va promite o viata fara dureri si griji, ci va vorbi despre o credinta care ia in serios intrebarile, indoielile, durerea si incercarile. Isus a promis ca “adevarul ne va face liberi” dar nu a spus nicaieri ca libertatea nu costa si doare. Daca vrem ca mesajul nostru sa ofere adevarata viata deplina, trebuie sa incepem sa exemplificam onestitatea lui Hristos.

O veste recenta a facut inconjurul redactiilor de stiri ale marilor conglomerate media, Marti, 20 Octombrie 2009: Vaticanul incearca sa atraga preoti si laici Anglicani nemultumiti de decizia bisericii Anglicane de a accepta hirotonirea femeilor si a homosexualilor ca preoti si episcopi.

Vaticanul se ofera sa accepte ritualurile si traditiile Anglicane (imnurile si elementele “intangibile”) si sa le tolereze in cadrul Universalitatii Catolice, a declarat cardinalul William J. Levada in cadrul conferintei de presa. Pare sa fie o miscare bine gandita si parte a strategiei bisericii Catolice pentru o revigorare a numarului de membri in Europa. Interesant este ca Papa Benedict 16, un conservator convins, este promotorul acestei miscari de atragere a fostilor “protestanti”.

Strategia Vaticanului a dat roade la momentul oportun, cand schisma din biserica Anglicana ajunsese la climax si o divizare era iminenta. Planul pare sa fi fost prezentat arhiepiscopului de Canterbury, Rowan Williams, cu doar cateva saptamani inainte de anuntul oficial, si a fost primit de catre acesta ca o solutie salvatoare. Oferta pare sa fie atractiva intrucat cei nemultumiti sunt conservatori si impartasesc viziunea Vaticanului, dar si pentru ca nu au incotro sa se indrepte. Ideea alcaturii unei alte denominatiuni nu este prea viabila. Tentatia spre Catolicism este impartasita si de Anglicanii Australieni. Continentul African, unde majoritatea Anglicanilor sunt conservatori, nu se confrunta cu o migrare in masa. Iar Anglicanii din Statele Unite si Canada deja s-au separat (de Episcopalieni), si nu doresc sa intinda mana Vaticanului in aceasta forma. Ei s-au constituit in Anglican Church of North America in 2008.

Pe de alta parte David Richardson, reprezentantul bisericii Anglicane la Vatican, nu se declara surprins de initiativa si planuri, despre care avea cunostinta de multa vreme, ci de momentul ales si de modalitate. El considera ca multi Anglicani se vor simti jigniti. In opinia lui aceasta oferta inseamna conversie sau reconvertire la Catolicism.

Desi detaliile vor fi comunicate peste cateva saptamani, a reiesit intentia Vaticanului de a selecta (fosti) preoti si episcopi Anglicani pentru a “supraveghea” parohiile convertite. Preotii Anglicani casatoriti vor fi acceptati ca atare, dar doar preotii necasatoriti vor fi acceptati ca episcopi. Cardinalul Levada a recunoscut ca acest detaliu s-ar putea sa provoace nemultumiri in randul preotilor catolici care nu au dreptul de a se casatori. El a replicat ca vor fi invocate circumstantele diferite. Levada a mai precizat ca in ultimii ani Vaticanul a primit cereri de acceptare din partea a 20-30 de episcopi si de la cateva sute de alte persoane.

Liderii noii Biserici Anglicane din America de Nord au declarat ca nu se asteapta la o migrare in masa datorita divergentelor doctrinare si teologice dintre cele doua confesiuni. Omologii britanici nu se tem nici ei de un exod, cu exceptia faptului ca biserica Anglicana nu le va da dreptul celor nemultumiti sa se transfere sau sa se separe.

Anuntul a fost facut simultan la Londra si Vatican in conferinte de presa. Papa Benedict 16 are deja in plan o vizita in Marea Britanie anul viitor. Ramane de vazut cum se va numi noua confesiune: Anglicanolicism sau Catolicanism?

Feodor Dostoievski creaza in romanul Fratii Karamazov o imagine bazata pe teama de intrebari. Intelectualul ateu Ivan povesteste fratelui sau, Aliosa, visul sau despre aparitia lui Isus in Sevilla secolului 16 in timpul Inchizitiei. Marele Inchizitor, in varsta de 90 de ani, il aresteaza pe Isus si apoi il viziteaza in inchisoare expunandu-i motivele arestarii si consecintele: arderea pe rug. Va fi ucis pentru ca pune in pericol mantuirea oamenilor. Le ofera prea multa libertate. Este adevarat ca toti se nasc cu libertate, dar, spune Marele Inchizitor, doar o mica elita stie ce sa faca cu ea. Doar ei stiu sa deosebeasca raul de bine, indoiala de credinta. Oamenii sunt creaturi patetice, care-si doresc sa gaseasca urgent pe cineva caruia sa ii incredinteze libertatea cu care s-au nascut. Daca Isus ar fi acceptat ispitirile Satanei in pustie, oamenii ar fi avut dovada clara a divinitatii sale. Datorita refuzului, oamenii sunt nevoiti sa gandeasca, confruntati cu incertitudinea. Justificand existenta Inchizitiei, el afirma ca aceasta a corectat greselile lui Isus. Oamenii accepta cu bucurie invataturile impuse ale bisericii pentru ca nu trebuie sa se mai chinuiasca sa gaseasca singuri raspunsuri la intrebari.

Ne dorim raspunsuri exacte si complete, absolute? Judecam in alb si negru, fara dubiu? Cerem stiintei raspunsuri clare, fara incertitudini? Asteptam ca si Biblia sa ne ofere acelasi gen de raspunsuri pre-digerate? Iar pastorii sau preotii sa ne ofere “hrana” preambalata, eventual mestecata? Ne e teama sa ne confruntam personal cu intrebarile fundamentale ale vietii? Promitem noilor convertiti ca toate problemele si intrebarile vor disparea daca il accepta pe Isus in viata lor? Nu cumva toate acestea tradeaza teama de incertitudine, abandonarea libertatii de gandire? Si, peste toate, o grava distorsionare a mesajului Scripturii, lipsita de orice urma de onestitate? Traiasca Marele Inchizitor!

Nu ne place incertitudinea. Vrem ca totul sa fie clar. Vrem sa stim unde ne pozitionam, in ce credem si ce doctrina avem. Si, intr-adevar, este necesar sa stim toate acestea daca vrem sa avem o identitate bine definita, nediluata sau confuza. Dar in spatele oricarei certitudini sta o umbra: ne-am obisnuit atat de mult cu doctrina corecta incat am pierdut capacitatea de a raspunde intrebarilor sau indoielii. Am ajuns sa avem asteptari exagerate de la cei care se confrunta cu crize serioase de credinta. Nu mai stim sa avem rabdare cu acestia ci le pretindem sa isi defineasca clar pozitia: inauntru sau afara. Am alcatuit liste cu doctrine pe care ii punem sa le semneze, iar daca ezita ii privim deja cu suspiciune, daca nu cu ostilitate. Imi amintesc de o dezbatere in cadrul Societatii Teologice Evanghelice (ETS) in care doua nume sonore in teologie au fost puse la zid si se cerea insistent un vot de excludere. Erau declarati “eretici” pentru ca admiteau faptul ca Dumnezeu ar putea opera intr-un mod diferit de cel acceptat de teologia clasica. Li s-a cerut sa retracteze, sau . . .

Am uitat arta de a negocia cu rabdare pas cu pas. Am ajuns sa purtam o discutie doar daca stim raspunsurile dinainte. Nesiguranta ne sperie. Operam de pe pozitie de superioritate si certitudine, in loc sa admitem ca putem sta la acelasi nivel, de multe ori avand aceleasi intrebari fara raspuns. In schimb, prin atitudinea noastra, prin limbajul non-verbal, le transmitem ca viziunea lor despre lume, viata, si credinta este defectuoasa. A ajuns un fel de reactie inconstienta fata de oricine indrazneste sa exprime vreun dubiu.

Nu este de mirare ca adolescentii si tinerii parasesc biserica in masa. Nu pentru ca nu li se raspunde la intrebari, ci pentru ca nu sunt lasati sa puna intrebari. In cuvintele unei persoane care dupa ani de nefericire in biserica a parasit-o: “Ma simt mai fericit sa traiesc cu intrebari la care nu am raspuns decat cu intrebari pe care nu am voie sa le adresez.”

Onestitatea implica integritate si autenticitate. Adica ceea ce spui este identic cu ceea ce gandesti si se reflecta in ceea ce faci. Biserica ar trebui sa fie cea mai onesta grupare de oameni. La biserica, insa, ne imbracam “la costum si cravata”, formal, sub pretextul ca ne intalnim cu cea mai importanta autoritate din Univers. Si, daca fata de o autoritate pamanteasca nu ne permitem sa ne imbracam oricum, cu atat mai mult fata de Dumnezeu. Stau insa si ma intreb: daca avem un Dumnezeu omniprezent, in restul timpului cum ne vede? Nu cumva la biserica ne imbracam deosebit pentru a face o anumita impresie celor din jur? Sau, pretindem cumva ca suntem ceea ce de fapt nu suntem? De ce a ajuns tocmai biserica locul unde suntem cel mai lipsiti de autenticitate? Daca nu pot fi eu insumi in biserica, daca nu pot intreba ceea ce ma framanta cel mai profund sau nu pot exprima cele mai serioase temeri, atunci traiesc o minciuna, o pretentie fara sustinere. Si primesc in schimb o mancare fara gust, lipsita de nutrienti, exact fara vitaminele care mi-ar fi necesare. Unde imi pot exprima indoielile fara teama de a nu fi exclus, sau sa las jos garda fara teama de a fi atacat? In biserica ar trebui sa ma pot simti ca acasa. Insa “acasa” este un loc unde esti cunoscut si nu trebuie sa pretinzi ca esti ceea ce toti stiu ca nu esti. Oamenii sunt creati sa comunice deschis, iar comunitatile carora merita sa li te alaturi sunt cele marcate de onestitate.

O biserica ce nu mai are contact cu oamenii din jurul ei este irelevanta, dar in acelasi timp ii lipseste spiritul de identificare cu acestia. O biserica ce se pretinde “conservatoare” sau “traditionala” spune in alte cuvinte ca ii lipseste dragostea fata de cei din jur. Prin contrast, lui Isus Hristos i-a pasat mai mult de altii decat de Sine. Aceasta a fost teologia lui. Si este si testul pentru teologia noastra. Nu putem da vina doar pe societate, pe cultura; este vorba de teologie, in forma ei cea mai profunda: spiritualitate. Cand nu ne pasa de cei din jur esuam in implinirea responsabilitatii noastre descrisa in Biblie. Ar trebui sa ne alaturam vecinilor si strainilor si sa mergem alaturi de ei spre Hristos. In cuvintele lui Vincent Donovan, “Nu incerca sa-i chemi inapoi de unde au pornit, nici sa-i inviti unde te afli tu, indiferent de cat de frumos si atragator ti s-ar parea tie. Trebuie sa ai curajul sa ii insotesti intr-un loc unde nici ei si nici tu nu ati fost mai inainte.”

Modul tradiţional de formare şi de socializare ale copiilor, bazat pe contactul uman direct, tinde să fi înlocuit cu un altul, bazat pe înstrăinare şi pe manipularea imaginilor.

Nu doar exerciţiul responsabilităţii personale tinde să dispară, ci şi controlul moral asupra faptelor vieţii, care până la această mutaţie aparţinuse familiei, în primul rând, şi, apoi, şcolii.

Din neglijenţă şi comoditate, copiii au fost daţi în mâinile lipsite de scrupule ale producătorilor de televiziune, care nu ţin seama decât de dorinţa patronilor (care cer profit) şi de verdictul ratingului (care le aduce bani).

Educaţia a ajuns să depindă de valori din zona producerii cu orice preţ a banilor. În trecut, depindea exclusiv de zona moralei şi a religiei. Or, televiziunea instruieşte prin foamea de senzaţional.

În lumea noastră, senzaţionalul care face rating ţine de sex, de violenţă, de scandal. Tonul general de tratare a oricărui subiect este lipsa de scrupule. Dimpotrivă, familia tradiţională instruia prin impunerea unor standarde generale de excelenţă morală. Chiar dacă ipocrite ori inaccesibile, valorile predicate erau înalte. Tonul general era dragostea de părinte şi grija de educator.

Formarea instinctelor comportamentale de bază ale copiilor a fost preluată, în societatea modernă, de programele de televiziune, iar socializarea personalităţii juvenile a fost redusă la mecanismele limitate şi impersonale ale interacţiunii cu lumea tehnicii. Copiii ieşiţi dintr-o astfel de educaţie prin televizor prezintă dramatice modificări de comportament.

Un taifun a izolat temporar o maimuta pe o insula. Fiind in siguranta, se uita la apele care se retrageau, si a zarit un peste care inota disperat contra curentului. Avand o inima larga, maimuta a decis sa vina in ajutorul pestelui. Si cum o ramura de copac se gasea exact deasupra locului unde se zbatea pestele, maimuta si-a riscat viata si a scos pestele din situatia dificila. Retragandu-se la locul ei in siguranta, maimuta a scuturat petele de apa si l-a asezat frumos pe nisip. Pentru cateva momente, pestele a dat “fericit” din coada dupa care a trecut la odihna vesnica. Iar maimuta a fost fericita si satisfacuta ca a ajutat o alta creatura.
____________

A typhoon had temporarily stranded a monkey on an island. In a secure, protected place on the shore, while waiting for the raging waters to recede, he spotted a fish swimming against the current. It seemed obvious to the monkey that the fish was struggling and in need of assistance. Being of kind heart, the monkey resolved to help the fish.

A tree precariously dangled over the spot where the fish seemed to be struggling. At considerable risk to himself, the monkey moved far out on a limb, reached down and snatched the fish from the threatening waters. Immediately scurrying back to the safety of his shelter, he carefully laid the fish on dry ground. For a few moments the fish showed excitement, but soon settled into a peaceful rest.

Joy and satisfaction swelled inside the monkey. He had successfully helped another creature.